Turismul nu este doar o industrie. Este un indicator al modului în care funcționează o societate.
În România, el este invocat frecvent în discursuri publice, strategii și documente programatice, dar rareori tratat ca o responsabilitate comună, transversală.
Această discrepanță dintre discurs și realitate explică, în mare măsură, performanța modestă a României în turismul internațional.
Un paradox economic persistent
România se află constant pe ultimul loc în Uniunea Europeană în ceea ce privește veniturile din turismul internațional pe cap de locuitor.
În același timp, cheltuielile românilor pentru călătorii externe depășesc de câteva ori sumele cheltuite de turiștii străini în România.
Din perspectivă economică, acest dezechilibru înseamnă export de consum și pierdere de valoare adăugată internă.
În majoritatea sectoarelor, o asemenea situație ar genera politici corective ferme.
În turism, ea este adesea tratată ca o anomalie statistică, nu ca o problemă structurală.
Confuzia de limbaj produce confuzie de politici
Unul dintre cele mai persistente și mai puțin discutate blocaje ale turismului românesc este limbajul profesional impropriu, utilizat atât în actele normative, cât și în discursul administrativ și public. Problema nu este semantică sau academică, ci are consecințe directe asupra modului în care sunt concepute și implementate politicile publice.
Un exemplu relevant este sintagma oficială „stațiune turistică de interes local”. Deși consacrată juridic, formularea este problematică din punct de vedere conceptual. Turismul presupune, prin definiție, mobilitatea persoanelor din afara comunității de rezidență, atragerea de non-rezidenți și generarea de fluxuri economice externe.
Dacă interesul este strict local, nu mai vorbim de turism, ci de agrement sau servicii recreative destinate populației rezidente.
Această contradicție aparent minoră produce efecte în lanț:
- criterii de atestare care nu reflectă piețe reale de cerere;
- investiții publice orientate spre infrastructură fără funcție turistică clară;
- evaluări formale ale performanței, fără corelare cu indicatori economici relevanți (incoming, durată de ședere, cheltuială medie);
- confuzie între politici de dezvoltare locală și politici de competitivitate turistică.
Mai grav, limbajul impropriu creează o iluzie administrativă de performanță. Localități declarate „turistice” prin hotărâri guvernamentale sunt, în realitate, absente din circuitele de piață, fără vizibilitate, fără produse turistice coerente și fără capacitate reală de atragere a vizitatorilor. Statutul formal înlocuiește analiza funcțională.
Aceeași confuzie se regăsește și în delimitările neclare dintre:
- turism balnear și turism medical;
- turism de sănătate și servicii medicale clasice;
- destinație turistică și unitate administrativ-teritorială;
- promovare și marketing;
- management de destinație și administrare publică.
În absența unui limbaj clar și riguros, politicile devin fragmentate, reactive și adesea contradictorii. Se elaborează strategii care nu pot fi implementate, se creează structuri fără atribuții reale și se alocă resurse fără impact măsurabil.
În statele cu performanță turistică ridicată, limbajul profesional este tratat ca infrastructură invizibilă a politicii publice. Definițiile sunt clare, indicatorii standardizați, iar diferența dintre statut administrativ și funcție economică este explicit asumată.
În România, persistența unui limbaj confuz reflectă o problemă mai profundă: lipsa unei culturi a evaluării și a responsabilității.
OMD-uri: structură administrativă vs. funcționalitate reală
Modelul adoptat în România pentru Organizațiile de Management al Destinației este unul piramidal, cu niveluri ierarhice succesive. În practică, acest model introduce rigiditate, diluează responsabilitatea și reduce capacitatea de reacție a destinațiilor.
Modelele performante funcționează pe baze diferite:
autonomie locală;
cooperare în rețea;
coordonare, nu subordonare.
Turismul este, prin natura sa, un sistem deschis și colaborativ. Structurile excesiv ierarhizate tind să frâneze inițiativa și adaptarea la piață.
Control versus parteneriat
Un alt element recurent în analiza sectorului este accentul disproporționat pe control, adesea mediatizat.
Deși controlul este necesar, excesul și impredictibilitatea generează efecte contrare:
- descurajarea investițiilor;
- retragerea antreprenorilor mici;
- deteriorarea imaginii sectorului.
Turismul nu se dezvoltă sustenabil sub presiune permanentă, ci într-un cadru de reguli clare, predictibile și aplicate consecvent.
Recunoaștere externă, performanță internă modestă
România beneficiază de o vizibilitate internațională pozitivă: presă de prestigiu, ghiduri, jurnaliști și creatori de conținut evidențiază autenticitatea, patrimoniul natural și cultural, gastronomia și diversitatea experiențelor.
Diferența dintre această recunoaștere și rezultatele economice reale indică o problemă de articulare strategică, nu de resurse.
Concluzie
Turismul nu este o anexă a economiei și nici un domeniu de imagine.
Este un barometru al funcționării societății.
Atât timp cât va fi tratat ca responsabilitatea unui singur actor — minister, agenție, antreprenor — performanța va rămâne limitată.
Doar asumarea sa ca responsabilitate colectivă poate transforma turismul într-un motor real de dezvoltare.
Turismul e treaba tuturor.